BISERICI ÎNCHISE
Biserici închise
Ca nişte case cu proprietarul plecat
Fără să spună pe cât timp,
Fără să lase adresa.
În jurul lor oraşul
Roteşte tramvaie şi biciclete,
Claxoane, reclame,
Locuitorii grăbiţi
Vând şi cumpără, vând şi cumpără,
Mănâncă în mers
Şi, din când în când, obosiţi,
Se opresc să bea o cafea
La o măsuţă pe trotuarul
De lângă o catedrală din secolul XI,
Pe care o privesc fără să o vadă,
Pentru că vorbesc la telefon
Şi fără să se întrebe
Cine este cel ce a locuit cândva
Într-o casă atât de mare.
BIOGRAFIE
Copil fiind observasem că frunzele
Tremură în ritmul gândului meu
Si când mă îndepărtam, tulpinele plantelor
Se aplecau, gata să se smulgă, urmându-mă.
Apoi au început să alunece păsările
Stoluri, stoluri deasupră-mi,
Oprindu-şi cântecul, ca să-l asculte pe-al meu.
Și numai când şi fiarele au pornit
Să se adune cuminţi pe urmele mele
M-am speriat. Dar era prea târziu.
Nu mai am dreptul să mă opresc.
Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit
Pune în pericol universul
Suspendat de buzele mele.
O simplă cezură a versului
Ar întrerupe vraja care dizolvă legile urii,
Vărsându-i pe toţi, sălbateci şi singuri,
Înapoi în umeda grotă-a instinctelor.
RUGĂCIUNE
Dumnezeu al libelulelor, al fluturilor de noapte,
Al ciocârliilor și al bufnițelor,
Dumnezeu al râmelor, al scorpionilor
Și al gândacilor de bucătărie,
Dumnezeu care i-ai învățat pe fiecare altceva
Și știi dinainte tot ce i se va întâmpla fiecăruia,
Aș da orice să înțeleg ce-ai simțit
Când ai stabilit proporțiile
Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor,
Când ai așezat într-un cioc cântecul
Și în altul croncănitul,
Și-ntr-un suflet crima și în altul extazul,
Aș da orice, mai ales, să știu
Dacă ai avut remușcări
Că pe unii i-ai făcut victime și pe alții călăi,
Egal de vinovat față de toți
Pentru că pe toți i-ai pus
În fața faptului împlinit.
Dumnezeu al vinovăției de a fi hotărât singur
Raportul între bine și rău,
Balanța menținută cu greu în echilibru
De trupul însângerat
Al fiului tău care nu-ți seamănă.
RANĂ
Cineva a răsucit o sârmă
În jurul tulpinii cireşului,
Rănindu-l adânc fără milă
Pentru că nu ştia că un cireş poate fi rănit
(Socrate, mi se pare, spunea că oamenii sunt răi
Din neştiinţă),
Iar el a început să sângere abundent
Cu un sânge cleios
Maroniu, asemenea chihlimbarului,
Ca un animal înjunghiat, nu ca un arbore.
Și frunzele i s-au făcut în plină vară palide
Ca şi cum de durere s-ar fi schimbat la faţă.
„Cireşul nostru moare”, ai spus ca despre o rudă
După ce ai descoperit sârma
Și ai început să o desfaci încet
Cu grija de a nu-l face să sufere,
Cercetându-l din când în când cu privirea
Să verifici dacă operaţia îl doare.
„Crezi c-o să scape?”, m-ai întrebat la sfârşit.
„Sunt sigură”, ți-am răspuns,
Știind că cireșul ne aude.
PATRIA NELINIŞTII
Aici este patria neliniştii,
Gata să se răzgândească
Din clipă în clipă
Şi, totuşi, nerenunţând să aştepte
Ceva nedefinit.
Aici este patria,
Între pereţii aceştia
La câţiva metri unul de altul,
Şi nici măcar în spaţiul întreg dintre ei,
Ci doar pe masa cu hârtii şi creioane
Gata să se ridice singure şi să scrie,
Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi
Nefolosite de mult, cu pasta uscată,
Lunecând pe hârtie frenetic
Fără să lase vreo urmă…
Aici este patria neliniştii:
Voi reuşi vreodată
Să descifrez urmele care nu se văd,
Dar eu ştiu că există şi aşteaptă
Să le trec pe curat
În patria mea A4 ?
Published December 20, 2018
Excerpted from Patria mea A4, Humanitas, Bucarest 2010
© Humanitas 2010
5 Poems from My Native Land A4
Written in Romanian by Ana Blandiana
Translated into English by Paul Scott Derrick and Viorica Patea
Closed Churches
Closed churches
Like houses whose owners have gone away
Without saying when they’ll be back
And without any forwarding address.
Bicycles and trams run all
Around the city.
Claxons, shouts,
The harried citizens
Buy and sell, buy and sell,
They eat on the run
And every now and then
They stop for a coffee
At a pavement café
Near an eleventh-century cathedral
That they look at and never see
Since they’re talking into a phone
And never even think to ask
Who it was that lived there,
One day, long ago,
In such an opulent house.
Biography
When I was a child I noticed how the leaves
Would tremble in step with my thought.
And when I walked away, the stems of plants
Bending almost free of the earth, tried to follow me.
Afterwards, flocks and flocks of birds
Began to fly all around me;
They stopped their songs to listen to mine.
Only when savage beasts also began
To follow my steps, obedient,
I panicked. But then it was too late.
Now I have no right to stop.
Every unspoken poem, every undiscovered word
Puts the universe, suspended
On my lips, at risk.
A single caesura in the line
Would end this magic that dissolves the laws of hate
And throw them all — the lonely and the wild —
Back into the swampy pit of the instincts.
Prayer
God of the dragonflies, of nocturnal moths,
Of larks and owls,
God of earthworms and scorpions,
Of kitchen cockroaches,
God that has taught each one something different
And who knows beforehand what will happen to them all,
I’d like to know what you felt
When you settled
On the sizes
Of their poisons, colours and perfumes,
When you placed a song in one beak
And a cackle in another,
Murder in one soul and ecstasy in another,
I’d give anything to know
If you felt remorse
For making some of them victims and
Others hangmen,
Equally guilty before them all
Because all of them were born with a fait accompli.
God of guilt, for having decided on your own
The ratio of evil and good,
The scales trembling always in a delicate balance
Above the wounded body
Of your son, who
Does not resemble you at all.
The Wound
Somebody wrapped barbed wire
Around the cherry tree
And wounded him deeply, pitilessly.
They didn’t know a cherry tree could be hurt
(I believe it was Socrates who said that men can be evil
Through their ignorance),
And he started to bleed, a lot, a brown
Viscous liquid, like amber,
Like the blood of a wounded animal instead of a tree.
In the middle of summer his leaves have gone pale
As though so much pain had changed his face.
When you found the barbed wire
You said, ‘Our cherry tree is dying,’ as though he
Were a member of the family.
And you started, slowly, to pull it out,
Carefully, so he wouldn’t feel the pain,
Watching him, from time to time, to see
If the operation was hurting him.
`Do you think he will live?’ you asked me at last.
Of course I do,’ I answered,
Knowing that the cherry tree was listening.
Country of Unease
This is the country of unease,
Always about to change its mind
Any second now
Without, however, giving up hope of
Some indefinite possibility.
This is my native land,
Between these walls
The handful of metres between
And not even all of them —
Alone at the desk with paper and pencils
Ready to move on their own and begin to write,
Skeletons brought suddenly to life by ancient feathers
Unused for ages, the glue dried out —
They scribble in a frenzy on the paper
And leave no trace…
This is the country of unease:
Will I manage some day
To decipher these traces that no one can see
But that I know are there, and waiting
For me to write them out
In my native land: A4?
Published December 20, 2018
Excerpted from My Native Land A4, Bloodaxe Books, London 2014
© Bloodaxe Books 2014
5 poemas from MI patria A4
Written in Romanian by Ana Blandiana
Translated into Spanish by Viorica Patea and Antonio Colinas
IGLESIAS CERRADAS
Iglesias cerradas
Como casas cuyos propietarios se han marchado
Sin decir por cuanto tiempo,
Y sin dejar dirección.
Alrededor de la ciudad,
Dan vueltas tranvías y bicicletas,
Bocinas, reclamos,
Los habitantes apresurados
Venden y compran, venden y compran,
Comen de pie,
Y, de vez en cuando, cansados,
Se sientan a tomar café
En una terraza
Próxima a una catedral del siglo XI,
A la que miran sin ver,
Puesto que hablan por teléfono
Y no preguntan
Quién es aquel que ha vivido
Alguna vez en
Una casa tan grande.
BIOGRAFÍA
DE niña me di cuenta de que las hojas
Temblaban al ritmo de mis pensamientos –
Y cuando me alejaba los tallos de las plantas,
Casi desprendidos de la tierra al doblarse, me seguían.
Luego los pájaros empezaban a volar
En bandadas y bandadas sobre mí,
Interrumpían su canto para escuchar el mío.
Y sólo cuando las fieras empezaron también
Obedientes, a seguir mis huellas,
Me asusté. Pero ya era tarde.
Ya no tengo derecho a detenerme.
Cada poema no pronunciado, cada palabra no hallada
Hace peligrar el universo
Suspendido en mis labios.
Una simple cesura del verso
Interrumpiría la magia que disuelve las leyes del odio
Y arrojaría a todos, salvajes y solitarios,
De nuevo en la húmeda gruta de los instintos.
ORACIÓN
Dios de las libélulas, de las mariposas nocturnas,
De las alondras y de las lechuzas,
Dios de las lombrices, de los escorpiones,
De las cucarachas de la cocina,
Dios que a cada uno has enseñado algo distinto
Y que sabes de antemano todo lo que le pasará a cada uno,
Me gustaría saber qué has sentido
Cuando has establecido las proporciones
De los venenos, colores y perfumes,
Cuando en un pico pusiste el canto
Y en otro el cacareo,
En un alma el crimen y en otra el éxtasis,
Daría cualquier cosa por saber
Si tuviste remordimientos
Porque a unos los hiciste víctimas y a otros verdugos,
Igual de culpable ante todos
Porque a todos los has puesto ante hechos consumados.
Dios de la culpa por haber decidido a solas
La proporción entre el bien y el mal,
La balanza mantenida en equilibrio con dificultad
Sobre el cuerpo ensangrentado
De tu hijo que no se parece a ti.
A HERIDA
Alguien enrolló un alambre
Alrededor del cerezo,
Hiriéndolo profundamente sin piedad,
Pues no sabía que a un cerezo se le podía herir
(Sócrates decía, me parece, que los hombres pueden ser malos
Por su ignorancia),
Y de él empezó a sangrar abundantemente un líquido pegajoso
De color marrón, semejante al ámbar,
Corno el de un animal apuñalado, no el de un árbol.
En pleno verano sus hojas han palidecido
Como si de tanto dolor hubieran mudado el rostro.
Después de descubrir el alambre
“Nuestro cerezo se está muriendo”, dijiste, como si de un
familiar se tratara,
Y empezaste a extraerlo despacio,
Con cuidado para no hacerle sufrir,
Observándolo, de vez en cuando, con la mirada
Para comprobar si la operación le dolía.
“¿Crees que se salvará?”, me preguntaste al final.
“Claro que sí”, te contesté,
A sabiendas de que el cerezo nos escuchaba.
LA PATRIA DEL DESASOSIEGO
Esta es lao del desasosiego
A punto de cambiar de opinión
De un momento a otro
Y, no obstante, sin renunciar a esperar algo indefinido.
Ésta es mi patria,
Entre estas paredes,
A unos metros los unos de los otros,
Y ni siquiera en el espacio completo entre ellos,
Sólo en la mesa con papel y lápices
Dispuestos a moverse solos y a empezar a escribir,
Esqueletos animados bruscamente por unas plumas más antiguas,
Sin usar desde hace mucho tiempo, con la pasta seca,
Que se deslizan frenéticamente sobre el papel
Sin dejar ninguna huella
Ésta es la patria del desasosiego:
¿Conseguiré alguna vez
Descifrar las huellas que no se ven,
Pero que sé que existen y esperan
Que las pase a limpio
En mi patria A4?
Published December 20, 2018
Excerpted from Mi patria A4, Editorial Pre-Textos, Madrid, 2014
© Pre Textos 2014
5 poemes from La meva pàtria A4
Written in Romanian by Ana Blandiana
Translated into Catalan by Corina Oproae
ESGLÉSIES TANCADES
ESGLÉSIES tancades
Com cases abandonades pel propietari
Sense dir quan torna,
Sense deixar cap adreça.
A l’entorn, la ciutat
Giravolta tramvies i bicicletes,
Botzines, anuncis,
Els habitants apressats,
Venen i compren, venen i compren,
Mengen dempeus
I, de tant en tant, cansats
S’aturen per fer un cafè
A una terrassa
A la vora d’una catedral del segle XI,
Que miren sense veure,
Perquè parlen per telèfon
I no pregunten
Qui és aquell que va viure fa temps
En una casa tan gran.
BIOGRAFIA
DE petita em vaig adonar que les fulles
Tremolaven al ritme dels meus pensaments
I quan m’allunyava, les tiges de les plantes
Es doblegaven, a punt de desarrelar-se, i em seguien.
Després començaren a enlairar-se ocells,
Eixams, estols per damunt,
I aturaren el seu cant, per sentir el meu.
I tan sols quan les bèsties començaren
A seguir obedients els meus passos,
Em vaig espantar. Però ja era massa tard.
Ja no tinc dret a aturar-me.
Cada poema no dit, cada paraula no trobada,
Posa en perill l’univers,
Que penja dels meus llavis.
Una simple cesura del vers
Trencaria la màgia que dissol les lleis de l’odi
I els abocaria a tots, feréstecs i sols,
De tornada dins la cova humida dels instints.
ORACIÓ
Déu de les libèl·lules, de les papallones nocturnes,
De les aloses i de les òlibes,
Déu dels cucs, dels escorpins
I dels escarabats de cuina,
Déu que vas ensenyar a cadascú una altra cosa
I que ja saps tot el que s’esdevindrà a cadascú,
Ho donaria tot per entendre el que vas sentir
Quan vas establir les proporcions
De les metzines, dels colors, dels perfums,
Quan vas posar en un bec el cloqueig
I en l’altre el cant,
I en una ànima el crim i en l’altra l’èxtasi,
Ho donaria tot per saber, si més no,
Si vas sentir recança
Per haver fet víctimes els uns i botxins els altres,
Igual de culpable davant de tots
Perquè a tots, els vas posar
Davant de fets consumats.
Déu de la culpa d’haver decidit tot sol
La proporció entre el bé i el mal,
La balança difícilment mantinguda en equilibri
Pel cos ensangonat
Del fill que no se t’assembla.
FERIDA
Algú va embolicar un filferro
Al tronc del cirerer
I el va ferir fondo i sense pietat
Perquè no sabia que un cirerer pot ser ferit
(Sòcrates, em sembla, deia que els humans són dolents Per ignorància),
I va començar a sagnar a raig,
Una sang enganxosa,
Marronosa, semblant a l’ambre,
Com un animal apunyalat, no com un arbre.
I en ple estiu les fulles empal·lidiren
Com si s’haguessin transfigurat de dolor.
“El nostre cirerer es mor” digueres en descobrir el filferro
Com si parlessis d’un parent
I començares a desembolicar-lo amb cura,
A poc a poc, per no fer-lo patir,
Mentre de tant en tant l’observaves
Per verificar si l’operació li feia mal.
“Creus que sobreviurà?” em preguntares en acabar.
“N’estic segura”, et vaig dir,
Perquè sabia que el cirerer ens sentia.
LA PÀTRIA DEL NEGUIT
Aquí és la pàtria del neguit,
A punt de canviar d’idea
En qualsevol instant
Però, sempre, amatent
A alguna cosa difusa.
Aquí és la pàtria,
Entre aquestes parets
A pocs metres les unes de les altres,
Però no en tot l’espai que hi ha entre elles,
Sinó només damunt la taula amb paper i llapis
A punt d’aixecar-se i escriure tot sols,
Esquelets animats de cop per plomes més velles
Que fa temps que no escriuen, amb la tinta seca,
Que llisquen frenètics sobre el paper
Sense deixar rastre…
Aquí és la pàtria del neguit:
¿Podré desxifrar alguna vegada
Els rastres que no veig,
Però que sé que existeixen i esperen
Que els passi en net
En la meva pàtria A4?
Published December 20, 2018
Excerpted from La meva pàtria A4, Cafè Central / Eumo Editorial 2015
© Cafè Central / Eumo Editorial 2015
Other
Languages
Your
Tools
