1. Sventurato. Monello. Candido. Generoso. Coraggioso (vuol dare la vita per Arlecchino; piuttosto che cedere le monete che ha in bocca si lascia impiccare e spenzola vivo per tre ore, ma non apre la bocca). «Svelto e nervoso», come i piedi che gli rifà Geppetto quando se li brucia. Ingrato. Allegro. Tristissimo nelle disavventure più estreme. Gran sopportatore. Questo soprattutto: gran sopportatore senza mai rinfacciarlo, se non stupendosene tra sé: «Quante disgrazie mi sono accadute».

2. Pinocchio dunque, prima che il Monello, è lo Sventurato. Alcune di queste sventure, di questi enormi spaventi, se l’è cercati, altri no.

Ecco la lista incompleta delle disgrazie.

Affamato, il contenuto dell’uovo trovato gli vola dalla finestra. Esce per cercar da mangiare ma torna oltre che più affamato, tutto bagnato. E scaldandosi i piedi se li brucia.

È minacciato di essere arso per cuocere il montone di Mangiafuoco.

È inseguito dagli “assassini”. Sale su un pino ma glielo bruciano per farlo scendere. Infine è preso e impiccato.

Derubato dal gatto e dalla volpe, è imprigionato per quattro mesi per esser stato derubato.

È preso nella tagliola dal contadino e legato alla catena a far da cane da guardia.

Cercando la casa della fata ne trova la tomba, con un’iscrizione da far svenire: «morta di dolore/ per essere stata abbandonata dal suo/ fratellino Pinocchio».

In mare, è preso nella rete e sta per esser fritto con gli altri pesci.

Diventa un asino ed è battuto quando occorre come tutti gli asini. Quando si azzoppa, è venduto. Il compratore lo getta in mare con una pietra al collo, per ricavare dalla pelle un tamburo.

È inghiottito da un Pescecane.

3. A differenza di Mastro Ciliegia, sconvolto dalle reazioni del pezzo di legno, Geppetto mentre lo modella non si scompone per niente, e accoglie come la cosa più naturale che un pezzo di legno parli e scalci.

Anche i passanti alla prima uscita di Pinocchio non si stupiscono.

4. Uno dei primi stupori, invece, del lettore di Pinocchio, dopo l’arresto di Geppetto, è la morte del Grillo-parlante. Una morte così tempestiva, di un personaggio che sembrava essere importante. Ma poi lo rivede vivo, o mezzo vivo perché si ripresenta come ombra, ombra rimproveratoria proprio come nella prima apparizione. Ma più avanti ancora come medico e non più ombra, insieme al Corvo e alla Civetta.

Oppure è sempre stato spirito fin dall’inizio, se la frase che dice a Pinocchio – “e abito in questa stanza da più di cent’anni” – non è solo un modo di dire.

Anche la fata, d’altra parte, muore e rinasce. A meno che la tomba con l’iscrizione spaventosa non sia solo una finzione per far venire un colpo a Pinocchio. Uno dei più grandi colpi della sua vita.

5. A un tratto arriva il bestiale (e che rende gli uomini – i bambini – bestie), demoniaco Omino di burro («una fisonomia tutta latte e miele»), che «con mille smorfie e mille maniere», e «tutto complimentoso», stacca le orecchie a morsi. Si presenta silenziosamente e tra cento diminutivi: «videro muoversi in lontananza un lumicino… e sentirono un suono di bubboli e uno squillo di trombetta, così piccolino e soffocato, che pareva il sibilo di una zanzara!»; col suo carro che arriva senza far rumore, le ruote fasciate di stoppa e di cenci. Ma questa tentazione, questo pericolo silenziosissimo, impercettibile, soverchia per l’orrore che vi si presenta tutti i Mangiafuoco e i Pescatori verdi, i Gatti e le Volpi del racconto; e forse manda retrospettivamente una luce diavolesca su tutte le altre tentazioni che vincono Pinocchio. Nessuno fa altrettanta paura nel racconto di questo Omino di burro (Pinocchio lo chiama, a un certo punto: «Signor Omino»), che non uccide, come hanno minacciato di fare i cattivi precedenti, ma vende.

6. Tutto il paese dei balocchi pare nascere da quell’immagine o luogo comune dello studente svogliato paragonato all’asino. È la teatralizzazione, in due capitoli, di un detto. 

Ma se anche tutta, proprio tutta la storia fosse nata da un detto? Quello messo in bocca al merlo: «Perché sei un burattino e, quel che è peggio, perché hai la testa di legno.»

Collodi pensa a un personaggio da creare, a un monello, testardo, capriccioso, perché ha «la testa di legno», e gli viene in mente un burattino.

7. Collodi è un parodista, e quando fa letteratura per ragazzi ne fa insieme – non solo – la parodia. Le tirate moralistiche nel racconto sono quasi sempre deboli, perché il primo a crederci poco è l’autore. Non sono deboli mai quando sono sulla bocca di Pinocchio («Pazienza!»), perché sulla sua bocca tutto è vivo.

8. Ho aperto queste note con un elenco, quello delle sventure capitate al burattino. Vorrei chiuderlo in modo simile, con tutti gli animali del racconto. Ma dirò solo i meno apparenti e forse meno noti.

Il Pulcino che esce dall’uovo e vola via (“Arrivedella, stia bene e tanti saluti a casa”).

Il Merlo bianco che lo mette in guardia dal gatto e dalla volpe, mangiato dal gatto in un boccone.

Il Falco inviato dalla fatina, che lo slega dal laccio a cui è impiccato e lo posa ai piedi della quercia.

Il Can-barbone Medoro (che non parla) che va a prenderlo con la carrozzina “tirata da cento pariglie di topini bianchi”.

I Topini bianchi.

I quattro Conigli neri che entrano nella cameretta portando la bara.

Il Pappagallo che lo irride quando vede che dagli zecchini seminati non è nato nessun albero.

Il Gorilla giudice che, quando Pinocchio denuncia di esser stato derubato, lo fa incarcerare.

Il Serpente che gli sbarra la strada, che non risponde alle sue richieste, ma ride fino a scoppiare quando vede Pinocchio a testa in giù nel fango, a sgambettare.

La Lucciola che passa mentre è preso nella tagliola.

Il Granchio che rimprovera Pinocchio e i suoi compagni di scuola che si prendono a librate sulla spiaggia.

La Marmottina che abita al piano di sopra, nella sua casa del Paese dei Balocchi, e gli sente il polso e gli dice che ha la “febbre del somaro”.

Il Tonno incontrato nella pancia del Pescecane, e che poi lo aiuta a raggiungere la riva, con Geppetto.

9. La fine del racconto richiama l’inizio in questo: Geppetto si rifà nella pancia del Pescecane un po’ della sua stanzetta, che aveva aperto il terzo capitolo, col tavolo e la sedia. E una bottiglia, in più, con la candela infilata.

10. Non c’è forse una ricerca più sterile, in letteratura, che quella delle fonti, tranne quando dicono veramente qualcosa, quando illuminano. E il Pinocchio-Enea che porta in spalla Geppetto-Anchise, nuotando sfuggiti al pescecane, che l’abbia pensato o no Collodi, è bello e commovente.

1. Ghinionist. Ştrengar. Inocent. Generos. Curajos (vrea să-şi dea viaţa pentru Arlecchino; decât să renunţe la monedele pe care le ţine în gură, mai degrabă se lasă spânzurat şi se bălăbăne viu timp de trei ore, dar nu deschide gura). „Zvelt şi nervos”, ca picioarele pe care i le repară Geppetto după ce şi le arde. Nerecunoscător. Vesel. Foarte trist în cele mai rele necazuri. Un personaj care îndură multe. În special asta: un personaj care îndură multe, fără să învinuiască niciodată pe nimeni, doar mirându-se în sinea lui: „Ce de nenorociri mi s-au mai întâmplat”.

2. Pinocchio, aşadar, înainte să fie Ştrengarul, e Ghinionistul. Dintre aceste ghinioane, aceste sperieturi grozave, pe unele le-a căutat, pe altele nu.

Iată lista incompletă a nenorocirilor.

Când e flămând, conţinutul oului găsit îşi ia zborul pe fereastră. Iese să caute de mâncare, dar se întoarce nu doar flămând, ci şi ud leoarcă. Când vrea să se încălzească la picioare, se trezeşte cu ele arse.

E ameninţat că o să fie aruncat ca o bucată de lemn în foc pentru a fi gătit berbecul păpuşarului Mangiafuoco.

Urmărit de „tâlhari”, se caţără într-un pin din vârful căruia sare când îi dau foc. În cele din urmă, e prins şi spânzurat.

Jefuit de motan şi de vulpe, e întemniţat patru luni drept pedeapsă.

E prins în cursa ţăranului şi legat cu lanţul să facă pe câinele de pază.

Când caută căsuţa zânei, îi găseşte mormântul, iar inscripţia de pe el mai că te face să leşini: „moartă de durerea / de a fi fost părăsită / de frăţiorul ei Pinocchio”.

În mare, e prins în plasă şi e cât pe ce să fie fript laolaltă cu ceilalţi peşti.

Se tranformă în măgar şi e bătut, la nevoie, ca toţi măgarii. Când îşi scrânteşte piciorul, e vândut. Cumpărătorul îl aruncă în mare cu un bolovan de gât, ca să facă din pielea lui o tobă.

E înghiţit de un Rechin.

3. Spre deosebire de meşterul Cireaşă, tulburat de reacţiile bucăţii de lemn, Geppetto, în timp ce ciopleşte, nu-şi pierde cumpătul deloc şi acceptă ca pe cel mai firesc lucru că o bucată de lemn vorbeşte şi dă din picioare.

Nici trecătorii nu sunt uluiţi când Pinocchio iese prima oară din casă.

4. În schimb, după arestarea lui Geppetto, una dintre primele uluiri ale cititorului lui Pinocchio este moartea Greierului vorbitor. O moarte atât de potrivită a unui personaj care părea să fie important. Dar apoi îl vede din nou viu, sau pe jumătate viu, pentru că se înfăţişează ca spirit, un spirit dojenitor exact ca la prima lui apariţie. Dar mai târziu din nou ca medic, nu ca spirit, împreună cu Corbul şi Cucuveaua.

Sau a fost întotdeauna spirit încă de la început, dacă propoziţia pe care i-o spune lui Pinocchio – „şi locuiesc în odaia asta de mai bine de o sută de ani” – nu e doar un fel de a spune.

Şi Zâna, pe de altă parte, moare şi renaşte. Doar dacă nu cumva mormântul pe care stau scrise cuvintele înspăimântătoare e doar un vicleşug care să-l şocheze pe Pinocchio. Unul dintre cele mai mari şocuri din viaţa lui.

5. La un moment dat, soseşte nemilosul (şi care transformă oamenii – copiii – în animale), demonicul Omuleţ de unt („cu un chipşor mic, ca lămâia”), care „cu o mie de feţe şi făcând o mie de temenele”, şi „foarte mieros”, înjumătăţeşte urechile cu o muşcătură. Apare pe tăcute şi prin intermediul unei sumedenii de diminutive: „în depărtare, zăriră o luminiţă ce se mişca şi auziră clinchet de clopoţei şi un sunet de trompetă, aşa de firav şi de înfundat, de părea bâzâitul unui ţânţar”; cu trăsura care soseşte fără să facă nici cel mai mic zgomot, pentru că roţile îi erau înfăşurate în cârpe şi câlţi. Dar această ispită, acest pericol foarte tăcut, imperceptibil, îi întrece, prin groaza pe care o provoacă, pe toţi Mangiafuoco şi toţi Pescarii verzi, Motanii şi Vulpile din poveste; şi poate că trimite, retrospectiv, o lumină diavolească asupra tuturor ispitelor care-l înving pe Pinocchio. Nimeni nu înspăimântă la fel în poveste ca acest Omuleţ de unt (Pinocchio îi spune, la un moment dat: „domnule Omuleţ”), care nu ucide, cum au ameninţat să facă toţi cei răi dinainte, ci vinde.

6. Întreaga Ţară a Jucăriilor pare că ia naştere din acea imagine sau clişeu cu elevul delăsător comparat cu măgarul. Este teatralizarea, în două capitole, a unor vorbe spuse. 

Dar şi dacă toată povestea, chiar toată, ar fi luat naştere din nişte vorbe spuse? Cele ieşite din gura Greierului: «Pentru că eşti doar o păpuşă şi, ceea ce e mai rău, pentru că ai cap de lemn».

Collodi se gândeşte să creeze un personaj, un ştrengar, încăpăţînat şi capricios, pentru că are «cap de lemn», şi îi vine în minte o păpuşă.

7. Collodi e parodist, iar când scrie literatură pentru copii, scrie totodată – nu doar – parodie. Tiradele moralizatoare din poveste sunt aproape întotdeauna lipsite de forţă, pentru că autorul însuşi e primul care nu prea crede în ele. Nu sunt niciodată lipsite de forţă când vorbeşte Pinocchio („Ei, bine!”), pentru că totul e viu când vorbeşte el.

8. La începutul acestor însemnări am făcut o listă a nenorocirilor de care are parte păpuşa. Aş vrea să închei în mod similar, cu toate animalele din poveste. Dar le voi menţiona doar pe cele mai puţin evidente şi, poate, mai puţin cunoscute.

Puiul de găină care iese din ou şi zboară (“La revedere, rămâi cu bine şi salutări celor de acasă”).

Mierloiul alb care îl avertizează în legătură cu Motanul şi Vulpea, mâncat de Motan dintr-o înghiţitură.

Şoimul trimis de Zână, care deznoadă ştreangul cu care e spânzurat şi îl aşază la picioarele stejarului.

Câinele lăţos Medoro (care nu vorbeşte) se duce să-l ia cu trăsura „trasă de o sută de perechi de şoricei albi”.

Şoriceii albi.

Cei patru Iepuri negri care intră în odaie purtând sicriul.

Papagalul care râde de el când vede că din bănuţii semănaţi n-a ieşit niciun copac.

Judecătorul din neamul gorilelor care, atunci când Pinocchio denunţă că a fost jefuit, îl bagă în temniţă.

Şarpele care îi blochează drumul, care nu răspunde la rugăminţile lui, dar râde până plesneşte când îl vede pe Pinocchio cu capul în jos în noroi, dând din picioare.

Licuriciul care trece prin faţa lui când e prins în cursă.

Racul care îi ceartă pe Pinocchio şi pe colegii lui de şcoală când se încaieră cu cărţile pe plajă.

Micuţa Marmotă care locuieşte la etajul de deasupra, în casa ei din Ţara Jucăriilor, şi îi ia pulsul spunându-i că are „febră măgărească”.

Tonul întâlnit în burta Rechinului, şi care apoi îl ajută să ajungă la ţărm, împreună cu Geppetto.

9. Sfârşitul poveştii aminteşte începutul astfel: Geppetto îşi reface în burta Rechinului o parte din odaia lui, scenă cu care se deschisese capitolul al treilea, cu măsuţa şi scaunul. Şi, în plus, o sticlă cu o lumânare în ea.

10. Nu există, poate, o cercetare mai sterilă, în literatură, decât aceea a surselor, mai puţin când ele spun cu adevărat ceva, când fac lumină. Iar Pinocchio-Enea, înotând spre ţărm după ce scapă de Rechin, cu Geppetto-Anchise pe umerii săi, fie că o fi gândit-o sau nu Collodi, e ceva frumos şi emoţionant.