Stalle di sola pietra, o di legno con zoccolo, o tutto legno, scurito, quasi nero talvolta; a drappelli con respiro come avvii di villaggi, o isolate, quasi distratte, che l’occhio errando è contento di ritrovare. Le più famigliari hanno accanto una fontana senz’acqua, guardandole sembra di vedere il getto limpido uscire come una volta, scosso d’improvviso dal vento.

I morti che erano vivi quando ero ragazzo. Quasi dentro al bosco e occupata sui fianchi da sambuchi, presso un torrente che prende riposo dopo una lunga cascata, questa era di zio Andrea prima che andasse in America. Una notte d’estate tornando dalle feste campestri ho visto nella luce di un’automobile due cervi passare leggeri come se non avessero corpo. E questa, sotto Àmar, allo svolto che d’inverno può di colpo riempirsi di neve soffiata, è di Carlin detto Sciss, gheppio o nibbio, astore o poiana che sia ma fischi gagliardamente, lo vedo che mi dice di quando aveva la Zehnder: “Andavo con la Zendru giù per il Piottino e boia bestia al casello sotto alle marianne del Dazio non mi passa innanzi uno con una motocicletta tre volte più grossa della mia, un demonio, rosso, e mi fa ciao e via; boia bestia, diciamo, è la maniera? Zoccolone d’uno zoccolone, gli ho gridato, va’ e spiaccicati contro il primo muro che incontri. Ebbene, diciamo, lì dove vicino ai Sassi Grossi c’è il tiro e comincia Giornico cosa vedo? vedo il mio socio che è là pitturato su una casa, gli ho detto anch’io ciao”.

Più piccola, di sasso, a quest’altra si appoggiano arbusti che da vicino sono anche ribes con quell’aspretto tutto vitamine, dice un pensionato che ha cintato di ribes tutto l’orto e piluccando piluccando (con sua moglie) ha passato i novanta. È la stalla di Viligelmo, che tutti chiamavano Ticilin, ero troppo giovane quando è morto, ma mio zio Lelo mi faceva schiacciare le nocciuole con la bocca di Ticilin scolpita in legno di ciliegio. Rido per l’insolita scommessa che l’ha reso famoso nella valle. Benché non fosse il giorno dell’Esposizione, aveva spruzzato di colonia il toro del consorzio e stava mungendo una vacca che pareva una nuvola quando arriva uno a cui avevano portato per sbaglio un porco crepato sull’alpe, che non era suo ma di Ticilin, guardandolo nel muso i pastori avevano scambiato l’orecchia destra con la sinistra, roba da Divina Commedia; ma più che del bestiotto, fatto ormai a pezzi e sistemato nel refrigerante, discorrevano del tempo che non si ferma e noi che campiamo troppo poco e ci siamo e non ci siamo, e Viligelmo stacca la testa dalla pancia della vacca e fa: “Vecchi? vecchi bacucchi dici? Eh no caro di Dio scommettiamo che io sono ancora buono di tenere su una secchia piena di latte?”. “Dieci litri appesi proprio lì?”, ridacchia quel del porco, “ma se bruci dalla voglia di provare io non ho niente in contrario, figùrati, cinque franchi te li dò più che volentieri”. E allora Viligelmo s’è alzato con la secchia che schiumava; non ha neanche avuto bisogno di tenersi tanto da parte per accordare lo strumento, presto in tempra tesa come se non l’avesse mai sbrinato. “Verità”, diceva zio Lelo, che a scolpire il legno aveva imparato nella Svizzera interna, a Brienz, dove una volta gli è saltato in testa di pitturare gli uccelli che venivano a mangiare da lui sul poggiuolo, così per riconoscerli.

A Vidresco è la stalla dove zio Nazaro una domenica di gennaio quasi dimentica il paltò. Nonostante il freddo non ci avrebbe mai pensato seriamente al paltò se zia Mafalda non avesse continuato a dirgli di comprarlo una buona volta se non voleva buscarsi una polmonite. Zio Nazaro in quel tempo era sindaco e ogni tanto per non tirare troppo in lungo le faccende col Cantone prendeva il treno e andava di persona a picchiare i pugni in governo; così che un giorno alla stazione di Bellinzona appena sceso dal treno vede Gustavo del Buffet, leventinese anche lui, Parüscenthal, che lo guarda stupito coi baffi incredibilmente bianchi e dice: “Uhèila Binotti non avrai alle volte dimenticato il paltò sul treno stamattina”. E mio zio: “Noi sai bene che non siamo abituati”. “Ma guarda che con un freddo compagno è quasi meglio anche per te mettere il paltò”, dice Gustavo sorridendo. “Mah”, e mio zio lo saluta e imbocca il viale e prima della posta incontra proprio il segretario di concetto agli Interni col quale doveva discorrere, che prima cosa volta in su gli occhi: “Dove ha lasciato il paltò signor Binotti?”, e mio zio a spiegare che loro montanari vanno in giro senza; e poco prima di mezzodì rifà il viale sul marciapiede opposto e trova il Zortea del ristorante col paltò spalancato sul grembiulone di cuoco, gli dice che andrà come sempre a desinare da lui, risotto e ossibuchi col buco. “Col buco a parte”, dice Zortea, “ma lei Binotti come fa ad andare in giro senza paltò una giornata come questa! Vorrei sbagliarmi ma sono almeno dieci gradi sotto zero”.

Allora dice mio zio che cominciava ad averne piene le scatole, non dal freddo, eh no, ma di questa storia del paltò che al giorno d’oggi bisogna portare, e siccome lì a due passi c’è l’Eleganza Maschile che tra l’altro è buon mercato, è entrato quasi di corsa e senza star tanto a provare ha comprato un paltò nero, lungo, bel pesante.

L’indomani era domenica, faceva bello e sarebbe andato a messa a Rosagarda senza paltò, era già in strada con altri di Conferino ma zia Mafalda ha fatto in tempo a gridargli dalla finestra “per cosa l’hai comprato il paltò”, sicché è tornato sulle scale a metterselo con l’aiuto della moglie. Va che a metà strada sentendo caldo se l’è tolto in fretta, l’ha piegato come si deve e l’ha deposto nella mangiatoia della stalla di Vidresco, che era vuota da un pezzo ma tutt’altro che cadente. Dopo messa figurarsi se gli viene in mente di riprenderlo, ha fatto ridere tutti quando alle prime case di Conferino si è fermato ad accendere il toscano e ha detto che doveva tornare indietro a prendere il paltò, un paltò immenso dal quale zia Mafalda ha detto che ne ha tirati fuori due per i figli maschi.

Cowsheds of stone, or of wood on stone foundations, or all in wood, darkened, almost black at times; in groups like embryonic villages, or isolated, distracted almost, which the errant eye is happy to rediscover. Some have a waterless fountain next to them, from which your mind’s eye can see the clear jet flowing out like it used to, shaken suddenly by the wind.

The dead who were alive when I was a boy. Almost in the woods, flanked by elders, near a stream resting after a long waterfall, this one belonged to Uncle Andrea before he went to America. One Summer night, returning from a local fair, I saw in a car’s headlights two deer so light-footed that they seemed ghostly shadows. And this one, known as Àmar, at the turn that in Winter can suddenly fill with blown-over snow, this one belonged to Carlin, nicknamed Sciss, kestrel or kite, goshawk or buzzard, a bird with a piercing call in any case. I can see him now telling me about when he used to drive the Zehnder: “There I was whizzing down the winding roads of the Piottino with the old girl and, bloomin’ heck, at the hut just under where those Dazio sisters live I get overtaken by a motorbike three times bigger than mine, a red devil of a thing, and the driver only goes and waves hello before taking off. I mean, bloomin’ heck, what’s that all about? You bloomin’ idiot, I shouted at him, go and splat yourself against the first wall you find. Well, just near the Sassi Grossi where the shooting range is and you reach Giornico, what do I see? My new friend painted all over a house; I said hello to him and all”.

On this other one, smaller, made of stone, lean bushes that on close inspection include blackcurrants. Their sourness is full of vitamins, says a pensioner who has surrounded his whole allotment with blackcurrants and, picking away at them, day by day (along with his wife), is well into his nineties. It’s the cowshed belonging to Viligelmo, who everyone called Ticilin. I was still very young when he died, but my uncle Lelo would get me to crack nuts open with Ticilin’s mouth sculpted out of cherry wood. I laugh when I think of the unusual bet that made him famous throughout the valley. Although it wasn’t the day of the Cattle Fair, he’d perfumed the consortium bull with cologne and was milking a cloudy-white cow when someone came along who’d been brought a pig that had died in the fields, but it wasn’t his, it was Ticilin’s, when the shepherds had found it they’d mistaken his right ear for his left. They’d moved on from discussing the poor animal, who’d been cut up and put away in the refrigerator, and were talking about time not standing still, how we live too little and we’re here and then we’re gone, and Viligelmo lifted his head from the cow’s flank and said: “Old? Old good-for-nothings you say? Not me, no siree. Want to bet my tackle can still hold up a full pail of milk?” “Those ten litres hanging up right there?” smirked the one who’d brought the pig. “Well, if you’re dying to try I’ve nothing against it, in fact, I’ll happily give you five francs for it”. So Viligelmo stood up with his foaming pail; he didn’t even need much time to get his member working, it was soon standing to order as if it had never been out of action. “Honest to God,” Uncle Lelo used to say. He’d learnt to whittle wood in Brienz, where once he’d had the idea of painting the birds who’d come to his balcony to eat so he could better tell them apart.

In Vidresco there’s the cowshed where one Sunday in January Uncle Nazaro almost forgot his overcoat. Despite the cold he’d never have seriously thought about wearing an overcoat if Aunt Mafalda hadn’t kept going on at him about buying one once and for all if he didn’t want to catch his death. Uncle Nazaro was mayor at that time and every now and then, to avoid canton affairs taking too long, he’d take the train and go to the regional parliament to slam his fists down in person; and so one day in Bellinzona, having just got off the train, he sees Gustavo from the station cafe, also from the Levantine valley, who looks at him stunned with his incredibly white moustache and says: “Well I never, Binotti, you’ve not gone and forgotten your overcoat on the train this morning”. To which my uncle replies: “You know full well us lot aren’t used to wearing one”. “But when it’s this cold I reckon even you’d be better off with a coat on”, says Gustavo with a smile. “Hmph”. My uncle says goodbye, goes down the main street and before reaching the post office bumps into the Secretary for the Interior, whom he needed to speak to, who looks up and says: “Where have you left your overcoat, Mr Binotti?” My uncle explains how mountain dwellers like him go without; then just before midday he’s going back down the same street on the opposite pavement and sees Zortea from the restaurant with his overcoat wide open over his cook’s apron. He tells him he’ll be eating there as usual, risotto and ossobuco. “With the marrow on the side”, says Zortea. “But how are you wandering around without an overcoat on a day like this, Mr Binotti! I’d like to be mistaken, but it must be at least ten degrees below zero.”

At this point my uncle says he was starting to get sick and tired of it, not the cold, of course, but this whole palaver about the overcoat, which you have to wear nowadays, and since Male Elegance was just a stone’s throw away and good value to boot, he practically ran in and without wasting much time trying anything on bought a black, long overcoat, a nice heavy one.

The next day was a Sunday, it was sunny and he’d have gone to mass in Rosagarda without an overcoat, in fact he was already out on the street with the others from Conferino when Aunt Mafalda managed to shout from the window, “what did you buy that overcoat for”, and so back up the stairs he went to put it on with his wife’s help. He was halfway to mass when he felt hot and hurriedly took it off, folded it neatly and rested it on the feeding trough of the cowshed in Vidresco, which had been empty for a while but was still holding up well. After mass the last thing that crossed his mind was going back to get it. He made everyone laugh when, on reaching the first houses at Conferino, he stopped to light a cigar and said he needed to go back to pick up his overcoat, a huge overcoat that Aunt Mafalda said she used to make two coats for their sons.

Cowpen mek-up a stone, ar wood ar stone battam, ar hole ting ina wood, black-up nyaly black-black sometime, ina pile lacka embryonic distric, or dem one, lacka dem nah look, weh if yuh cyast yuh yeye yuh aguh appy fi si. Some ha fountin widout wata nyear dem, franh weh yuh maginiation cyan si di clyear jet a run lacka one time, weh all ona sudden win wi shyake-up shyake-up

Di dead weh did a blow breat when mi ena bway picknie. Nyaly ina di tree dem, sida elda tree, nyear whanh trickle a wata afta whanh lang-lang wata fall, a did fi Uncle Andrea bifore im guh a foreign. Whanh night ina mango season, im a come franh distric fair, mi si di cyar light lacka two deer wheh dah prance suh dem fava duppy shadow. And dat deh whan weh nyame Àmar, a di tun ina di road weh ina sorrel time cyan full up wid wangla snow, a did fi Carlin, wheh dem call Sciss, kestrel ar kite, goshawk ar johncrow, whanh bud wheh mek ole-eap a naise anyhow. Mi cyan si im now a tell bout when im did a drive di Zehnder: “A deh mi deh a fly down the windin road dem a Piottino wid di ole gyal an, rhatid, a di ut unda wheh di Dazio sista dem deh, motobike tree time bigga dan fimme, ovatek mi tree time, whanh red debil sinting, an di driva wave wha gwan before im drive aff. Mi a seh, rhatid, a whah gwan? Yuh rhatid hidiat, mi a she pon di top a mi vice, guh mash-up yuh self pon di nex wall weh yuh fine. Just sida di Sassi Grossi wheh di shootin ryange deh an yuh ketch a Giornico, wheh mi si? Mi new bredren nuh pyaint-up di whole a whanh ouse; mi seh whapin tuh im nuh man.”

Pon di oda side, whanh wingier stone one, maga bush wheh when yuk look good-good haveon blackcurrant. Dem bittaness full-up a vitamin, say whanh ole man wheh cova-up im whole plyace wid blackcurrant, and a pick-pick dem hevery dyay (im an im wife) im deh bout undred year ole. A di cowpen wheh fi Viligelmo, di whan dem cáll Ticilin. Mi a did still picknie when im dead off, but mi Huncle Lelo nuh mek mi crack nut open wid Ticilin mout wheh mek out a cherry wood, Mi laugh when mi tink bout di jinnal bet wheh mek im famous tru di ole a di valley. Haldough a neva di dyay a di Cow Denby, im rub-up di cansartium bull wid man perfume an did a milk whanh staam-cloud white cow when smaddy come-on who dem did gi hog wheh did dead a bush, but a nevah fi him, a did fi Ticilin, when di shepard did fine i dem mix-up im right hear fi im lef. Dem lef fram labrish bout di poor hanimal, wheh dem cut-up cut-up an lef ina fridge, an a talk bout ow time nuh stand-up ina whanh plyace, how wi nuh du enough sinting when we deh yah an ow wi deh yah an den wi gaan, an Viligelmo lif-up im ead franh di cow shenk an seh: “Ole? Ole good-fi-nuttin dem unu seh? Nat me, no nuh-sah! Yuh wan fi bet seh mi tackle cyan still ole up a full pyail a milk?” “Dem ten litre weh eng–up ovah deh suh!” Di whan who did bring di milk seh wid skin-teet. Well if yuh a dead fi try mi nah seh nuttin ’gainst i, matta a fac, mi wi gi yuh five franc fi it.” So Viligelmo stan-up wid im pail a fyoam; im nevah even need whole heap a time fi get im memba a wok, it stan-up to attention lacka seh i nevah tap wuk. “Honest to God,” Huncle Lelo use fi seh. Im did learn fi cyave wood ina Brienz, same plyace im did ave di hidea fi paint-up di bud dem weh come a im veranda fi nyam suh him cyan tell who is who.

Heena Vidresco weh di cow pen deh, wan Sunday ina Janiary mont, Uncle Nazaro nyaly most figet im bush jackit. Even dough cold a lick, im nevah a go botha wid none, if Hanti Mafalda nevah a nengeh nengeh seh come ell or igh wata im betta buy one if im nuh want fi ketch im deat. Uncle Nazaro a di Mayor dem deh time, an hevery now an again, fi nuh mek district business tek suh lang, im tek di train an guh a district parliament fi slam dung im fist fi imself, an suh one day ina Bellinzona, when im just ease off di train, im si Stationman-Gustavo, who come from Levantine Valley tuh, a look pon im wid im yeye dem wide and im big white bukra moustache, weh seh: “Mi nevah si dat yet, yuh nuh guh figet yuh bush jackit dis mawnin.” Suh ear Huncle Nazaro, “Yuh well an know seh fi wi cumbolo nuh boda wid dem.” “But when cole a lick suh, even yuh betta put on whan,” Gustavo seh, kin teet a show. “Umnhmn.” Mi huncle seh, im waak downa street an befo im ketch a pos hoffice, nuh di Secretary a di Hinterior im buck-up pon, who im want link, an im cast im yeye and seh: “A weh you lef yuh bush jackit, Bredda Binotti?” Mi huncle tell im seh mountin man lacka im nuh wear dem, den jus before midday im a guh dung a street pon di oda side an si Zortea fran di restarant wid im jackit fling opin ovah im apran. Im seh im a guh nyam deh as usal, risotto and ossobuco. “Wid di marrow pon di side,” Zortea seh. “But a ow yuh a gallivant widout no bush jackit when di weadah tan suh, Breddah Binotti! I waan wrang, but a musse ten below zero.”

A right deh a dat deh pint mi huncle seh im staat get fed-up wid i, nuh di cole, but di whole heapa palavarin bout di bush jackit, which yuh haffi wear dese days, an since Male Elegance just up a road an sinting deh deh cheap, im nyaly run in deh an widout im wase time a try-on try-on di sinting dem, im buy a black, lang bush jackit, wahn nice eavy one.

Nex day a Sundy, sun a shine and im woulda guh a mass ina Rosagarda widout whanh bush jackit, im all deh ina di street wid di oda one dem franh Conferino when Hanti Mafalda bawl fran di winda, “Suh wheh yuh buy dat deh bush jackit fah?” suh im march up di styairs dem fi put i on wid im ball-an-chain a elp im. Im naley deh a mass when im stat feel ot ot and tek it aff quick quick, fole i up nice nice an put i pon di feedin trough a di cow pen ina Vidresco, weh did empty fi long ears but did still stay good. Afta mass di laas ting ima tink bout a fi guh back fi it. Im mek everybady laugh when im ketch a di fus ouse dem a Conferino, top fi light cigyar an seh im haffi guh back fi fine im bush jackit, wahn helleva bush jackit weh Hanti Mafalda seh shi tek mek two bush jackit fi dem two bway picknie dem.

Étables en pierre, ou à soubassement en bois, ou tout en bois, noirci et même noir quelquefois ; en groupes épars, comme préludes de villages, ou isolées, presque distraites, que l’œil vagabond est content de retrouver. Les plus familières sont entourées d’une fontaine sans eau, à les voir on a l’impression qu’il en sort un jet limpide, comme autrefois, agité soudainement par le vent.

Les morts qui étaient vivants lorsque j’étais gamin. Celle, quasiment dans les bois et bordée de sureaux, près d’un torrent s’accordant une pause après une longue cascade, qui appartenait à l’oncle Andrea avant qu’il ne parte pour l’Amérique. Une nuit d’été, de retour de fêtes champêtres, j’ai vu dans la lumière d’une voiture deux cerfs qui passaient, aériens, comme s’ils n’avaient pas de corps. Et puis cette autre, sous Àmar, au tournant qui, l’hiver, peut tout à coup se remplir de neige soufflée, appartient à Carlin, surnommé l’Émouchton, quelque chose entre la crécerelle et le milan, l’autour et la buse, qui siffle en tous cas vigoureusement. Je le vois qui me parle du temps où il avait sa Zehnder : « Avec ma Zehndrou, je descendais dans les gorges de Piottino et cré nom de Dieu, vla’ til pas que devant la guérite, en-dessous de chez les sœurs loufoques, un type me coupe la route avec une motocyclette trois fois plus grosse que la mienne, un engin rouge, démoniaque, il me fait “salut” et il a déjà disparu. Cré nom de Dieu, franchement, c’est des choses qui se font, ça ? Abruti de première, que je lui ai crié, va donc t’écrabouiller contre le premier mur que tu trouveras. Et ben, tiens-toi bien, là où, pas loin de Sassi Grossi, il y a le champ de tir et là où commence Giornico, qu’est-ce que je vois pas ? Mon compère, décalqué sur le mur d’une maison, alors moi aussi je lui ai fait “salut” ».

Contre cette autre encore, plus petite, toute en pierre, s’adossent des arbustes qui, de plus près, sont aussi des groseilliers, avec leur petit goût suret, plein de vitamines, c’est un retraité qui dit ça, il a entouré tout son potager de groseilliers et en y grappillant (avec sa femme) voilà qu’il est arrivé à plus de quatre-vingt-dix ans. C’est l’étable de Viligelmo, que tout le monde appelait Ticilin, j’étais trop petit quand il est mort, mais mon oncle Lelo me faisait casser les noisettes avec la bouche de Ticilin sculptée en cerisier. Je ris encore en pensant à l’étrange pari qui l’a rendu célèbre dans toute la vallée. Ce n’était pas le jour de la foire aux bestiaux, mais il avait quand même aspergé d’eau de Cologne le taureau de la coopérative et il était en train de traire une vache qui ressemblait à un nuage lorsqu’arrive un type à qui on avait ramené par erreur un cochon crevé sur l’alpage, ce n’était pas le sien, il était à Ticilin, les bergers en le regardant avaient confondu l’oreille droite et l’oreille gauche, un vrai truc dantesque. Mais plus que de la bête, qu’on avait déjà réduite en morceaux et rangée dans le réfrigérateur, ils discouraient du temps qui ne s’arrête jamais, de nous qui vivons si peu, on est là et l’instant d’après on n’y est déjà plus, et Viligelmo éloigne un peu sa tête du ventre de la vache et lance : « Vieux ? Tu as dit vieux gâteux ? Non non non, mon très cher, on parie que je suis encore capable de porter un seau plein de lait ? » « Dix litres suspendus à ton engin, là – se met à ricaner le type au cochon – si vraiment tu meurs d’envie d’essayer, je n’ai rien contre, tu penses, je te donne même volontiers ces cinq francs ». Voilà Viligelmo qui s’est mis debout, avec son seau plein de mousse. Il n’a même pas tellement eu besoin de se mettre de côté pour accorder son instrument, rapidement durci, comme s’il ne l’avait jamais dégivré. « Vrai de vrai », affirmait mon oncle Lelo, qui avait appris à sculpter le bois en Suisse alémanique, à Brienz, où un jour il lui est passé par la tête de peindre les oiseaux qui venaient manger sur son balcon, pour pouvoir mieux les reconnaître ainsi.

À Vidresco il y a l’étable où, un dimanche de janvier, l’oncle Nazaro est sur le point d’oublier son manteau. Malgré le froid, il n’aurait jamais pensé sérieusement à prendre un manteau si tante Mafalda ne lui avait continuellement répété de s’en acheter un une bonne fois pour toutes s’il ne voulait pas attraper une pneumonie. À l’époque, l’oncle Nazaro était maire et, de temps en temps, pour que les affaires avec le canton ne traînent pas trop, il prenait le train et allait lui-même taper du poing sur la table dudit gouvernement. C’est comme cela qu’un jour, tout juste descendu du train en gare de Bellinzone, il voit Gustavo, le type du Buffet de la gare, originaire lui aussi de la vallée de la Léventine, du Val Cloud’bois, qui le regarde tout étonné, avec ses moustaches incroyablement blanches, et lui dit : « Té, Binotti, t’aurais pas oublié ton manteau dans le train ce matin, des fois ? ». Et mon oncle de lui répondre : « Tu sais bien que les gens comme nous, on n’est pas habitués ». « Oui mais vraiment, par un froid pareil, ça vaut presque mieux pour toi aussi d’enfiler un manteau », lui conseille Gustavo en souriant. « Bah » – mon oncle le quitte et s’engage dans l’avenue. Avant d’arriver au niveau de la poste, il tombe justement sur le Secrétaire en charge des affaires intérieures avec lequel il devait s’entretenir et dont le premier geste est de lever les yeux au ciel : « Où avez-vous donc laissé votre manteau, Monsieur Binotti ? », et mon oncle de lui expliquer qu’eux, les montagnards, ils sortent sans. Puis, peu avant midi, il reparcourt l’avenue, empruntant le trottoir d’en face, et il trouve Zortea, du restaurant, son manteau largement ouvert sur son grand tablier de cuisinier, il lui annonce qu’il ira déjeuner chez lui comme d’habitude, du risotto et de l’osso buco avec le trou. « Avec le trou à part – dit Zortea – mais, M. Binotti, comment faites-vous pour sortir comme ça sans manteau par une journée comme ça ?! J’aimerais me tromper mais il fait probablement moins dix degrés ».

Alors mon oncle a dit que ça commençait à lui casser les bonbons, pas le froid, hein, mais cette histoire de manteau que de nos jours il faudrait absolument porter, et comme il y avait à deux pas d’ici L’Homme Élégant, qui est par ailleurs bon marché, il y est entré presque au pas de course et, sans trop prendre le temps d’essayer, il a acheté un manteau noir, long et bien épais.

Le lendemain c’était dimanche, il faisait beau et il allait se rendre à la messe à Rosagarda sans manteau, il était déjà dans la rue avec d’autres personnes de Conferino, mais tante Mafalda a eu le temps de lui crier depuis la fenêtre « c’est pour quoi faire que tu l’as acheté ton manteau ? », alors il grimpe à nouveau les escaliers pour l’enfiler, aidé par sa femme. Mais ne voilà-t-il pas qu’à mi-chemin, ayant chaud, il l’enlève, le plie bien comme il faut et le dépose dans la mangeoire de l’étable de Vidresco, qui était vide depuis un bon bout de temps mais bien loin d’être délabrée. Après la messe, pensez-vous s’il est allé le reprendre : il a fait rire tout le monde quand il s’est arrêté au niveau des premières maisons de Conferino pour allumer son cigare et qu’il a dit qu’il devait faire demi-tour pour aller chercher son manteau, un manteau immense dont tante Mafalda en a, dit-elle, tiré deux pour leurs fils.

Grajduri numai din piatră, sau din lemn cu fundație, sau în întregime din lemn care s-a închis la culoare, aproape negru cîteodată; grupate răsfirat ca nişte sate embrionare, sau izolate, aproape pierdute în depărtare, încît, rătăcind fără ţintă, privirea se bucură să le întîlnească. Lîngă cele mai cunoscute se află o cişmea fără apă şi, privindu-le, ai impresia că vezi jetul limpede ţîşnind ca odinioară, clătinat pe neaşteptate de vînt.

Morții care erau vii cînd eram copil. Nu chiar în pădure și năpădit pe laturi de soci, lîngă un torent care se odihnește după o cascadă înaltă, se găsea cel al unchiului Andrea înainte să plece în America. Într-o noapte de vară, întorcîndu-mă de la o serbare cîmpenească, am văzut în lumina farurilor unui automobil doi cerbi semănînd cu nişte năluci care treceau agili. Și ăsta, mai jos de Àmar, în curba care iarna se poate umple brusc de zăpadă viscolită, e cel al lui Carlin, zis Sciss, un fel de vînturel sau şorliţă, erete sau șorecar, ce-o fi, dar care şuieră viguros. Parcă-l văd cum îmi povesteşte de pe vremea cînd avea motocicleta Zehnder:

— Coboram cu Zendru pe Piottino și, drăcia dracului, la canton, în dreptul casei celor două excentrice de lîngă hanul Dazio, îmi taie fața unul cu o motocicletă de trei ori mai mare decît a mea, un diavol, roșu, îmi zice salut și dispare; ei, drăcia dracului, îmi zic eu, astea-s maniere? Mitocanul naibii, i-am strigat, să te zdrobeşti de primul zid care-ţi iese în cale. Ei bine, îmi zic eu, acolo unde lîngă monumentul bătăliei de la Giornico este poligonul și începe satul, ce-mi văd ochii?, îl văd pe asociatul meu zugrăvit acolo pe o casă, i-am zis și eu salut.

Mai mic, din piatră, de ăstălalt se sprijină arbuști, de aproape coacăzi cu gustul ăla acrişor plin de vitamine, zice un pensionar care şi-a împrejmuit cu coacăzi toată grădina și tot ronţăind bobiţă cu bobiţă (împreună cu soția lui) a trecut de nouăzeci de ani. E grajdul lui Viligelmo, căruia toți îi spuneau Ticilin, eram prea mic cînd a murit, dar unchiul meu Lelo mă punea să sparg alunele cu gura lui Ticilin sculptată în lemn de cireș. Mă face să rîd pariul neobişnuit care l-a făcut faimos în vale. Deși nu era zi de Tîrg, parfumase cu apă de colonie taurul consorțiului și tocmai mulgea o vacă bălţată care semăna cu un nor cînd soseşte unul cu un porc mort pe creastă care îi fusese adus din greşeală, nefiind al lui, ci al lui Ticilin. Ciobanii, cu ochii la rîtul lui, puseseră în locul urechii drepte pe cea stîngă, păţanie demnă de Divina Comedie; dar mai mult discutau de timpul care nu stă pe loc și de noi care trăim prea puţin şi de faptul că azi eşti, mîine nu mai eşti, decît de animăluțul deja tranşat și aranjat în congelator, iar Viligelmo îşi desprinde capul de burta vacii și zice:

— Bătrîni? bătrîni ramoliți zici? Ei, nu, dragu’ tatii, eu încă pot să ţin ridicată o găleată plină cu lapte, punem pariu?

— Zece litri atîrnați aşa, sus? rînjește ăla cu porcul. Dar dacă simţi o dorinţă arzătoare să încerci, n-am nimic împotrivă, nici pomeneală, cinci franci îți dau mai mult decît bucuros.

Și atunci Viligelmo s-a ridicat cu găleata înspumată; nu i-a trebuit mult să-şi încordeze onstromentul, de parcă acesta nu i s-ar fi blegit niciodată.

— Adevăr grăiesc, zicea unchiul Lelo, care învățase să sculpteze lemnul în inima Elveției, la Brienz, unde o dată i-a trecut prin minte să picteze păsările venite să mănînce la el pe balcon, așa, ca să le recunoască.

La Vidresco este grajdul în care unchiul Nazaro aproape că-şi uită paltonul într-o duminică de ianuarie. În ciuda frigului, nu s-ar fi gîndit niciodată în mod serios la palton dacă mătușa Mafalda n-ar fi tot insistat să-l cumpere odată în caz că nu-şi dorea vreo pneumonie cu care să se pricopsească. La vremea aceea unchiul Nazaro era primar și, din cînd în cînd, ca să nu se tărăgăneze prea mult treburile cu Cantonul, lua trenul și mergea personal să bată cu pumnul în masa guvernanţilor; astfel că într-o zi, cum coboară din tren în Bellinzona, îl vede pe Gustavo de la bufetul gării, tot din Valea Leventina, din Parüscenthal, cu o mustaţă incredibil de albă, care se uită la el uluit și zice:

— Ehei, Binotti, nu ţi-oi fi uitat cumva paltonul în tren azi dimineaţă.

Și unchiul meu:

— Ştii bine că nu sîntem obișnuiţi.

— Dar vezi că pe frigul ăsta care te-nsoţeşte e mai bine şi pentru tine să-ţi pui paltonul, zice Gustavo zîmbind.

— Ei, aș!

Unchiul meu îşi ia la revedere, porneşte pe bulevard și înainte de poștă îl întîlnește chiar pe funcţionarul de la Interne cu care trebuia să discute şi care, întîi de toate, îşi dă ochii peste cap:

— Unde v-ați lăsat paltonul, domnu’ Binotti?

Şi unchiul meu se pune pe explicat că ei, muntenii, umblă fără; cu puțin înainte de amiază străbate încă o dată bulevardul pe trotuarul celălalt și îl găseşte pe Zortea de la restaurant cu paltonul descheiat peste ditai șorțul de bucătar, îi spune că o să vină ca întotdeauna să ia prînzul la el, adică orez și rasol de vițel în sos cu os.

— Cu osul separat, spune Zortea, dar dumneata, Binotti, cum de te plimbi fără palton într-o zi ca asta! Tare-aş vrea să mă-nşel, dar sînt cel puțin minus zece grade.

În momentul acela începea să-şi iasă din pepeni, zice unchiul meu, dar nu din cauza frigului, ei nu, ci a poveştii cu paltonul pe care în ziua de azi trebuie să-l porți. Şi fiindcă la doi pași e Eleganza Maschile, de altfel un magazin ieftin, mai-mai că dă buzna înăuntru și fără să piardă mult timp cu probatul cumpără un palton negru, lung, foarte greu.

A doua zi era duminică, vreme frumoasă, și s-ar fi dus la liturghie în Rosagarda fără palton, ieşise deja pe stradă cu alţii din Conferino, dar mătușa Mafalda a apucat să-i strige de la fereastră „la ce-ai mai cumpărat paltonul”, așa că a luat-o înapoi pe scări să și-l pună cu ajutorul soției. Întîmplarea face că pe la jumătatea drumului, cînd a simţit că-i e cald, şi l-a scos degrabă, l-a împăturit cum se cuvine și l-a lăsat în ieslea grajdului din Vidresco, golit de ceva timp, dar părăginit nu, dimpotrivă. După liturghie nici vorbă să-și amintească să-l recupereze, i-a făcut pe toți să rîdă cînd în dreptul primelor case din Conferino s-a oprit să-și aprindă trabucul şi a zis că trebuia să se întoarcă să-și ia paltonul, un palton imens din care mătușa Mafalda a zis că i-au ieşit două pentru băieții ei.